Bazele Francmasoneriei în Ţările Române au fost puse de fostul secretar al lui Constantin Brâncoveanu, Anton Maria del Chiarro, la a doua sa venire în Ţara Românească, în anul 1733, la curtea lui Constantin Mavrocordat. Del Chiarro a înfiinţat loja la Galaţi, în 1734. În anul 1750, francezul Louis Davin înfiinţa loji la Iaşi şi Bucureşti, sub obedienţa Marelui Orient al Franţei. În 1753, s-au instituit noi loji la Braşov, Sibiu şi în garnizoanele militare din Sf. Gheorghe şi Miercurea-Ciuc.

În 1821, numeroşi au fost românii afiliaţi la „Eteria“ masonă condusă de Alexandru Ipsilanti, dintre care amintim pe Tudor Vladimirescu, executat fiindcă îşi încălcase jurământul faţă de Eterie. În 1825, fraţii Golescu, boieri de rang, au întemeiat la Bucureşti o societate paramasonă, Societatea filarmonică, la care a aderat jumătate din protipendada politică, economică şi socială din oraş.

Dar cea mai mare şi vestită lojă românească a fost a şaptea, Steaua Dunării, întemeiată la Bruxelles în 1850, în refugiu, de „fraţii farmazoni“ care făcuseră în 1848 Revoluţia paşoptistă cu tricolorul albastru-galben-roşu, însemnând „libertate, dreptate, frăţie“, principii de bază ale francmasonilor. La 1 ianuarie 1883 avea loc organizarea, pe plan naţional, a Ordinului Masonic Român. Marea Lojă Naţională din România (constituită la 8/20 septembrie 1880), activând în baza Constituţiei din 5/17 noiembrie 1880, forma Puterea Masonică pentru administrarea gradelor 1-3. Aceasta avea în obedienţă lojile: Steaua Dunării, Hyram, Cuza Vodă, Progresul, Aurora, Armonia, Traian, Farul, Steaua Sudului, Concordia, Carpatina, Unire şi Fraternitate, Concordia. La 15 ianuarie 1883, pe teritoriul României, în afara obedienţei Puterii Masonice Suverane Naţionale, activau şi alte loji simbolice, sub obedienţă diverse: franceză (Marele Orient de Franţa), italiană (Marele Orient de Roma) şi portugheză (Marele Orient Lusitan Unit).

Doritori de a stabili un stat de drept, bazat pe principiile democraţiei parlamentare şi ale dreptului pământean, francmasonii români au înfiinţat numeroase societăţi şi reviste literare (Junimea), asociaţii filantropice sau chiar societăţi revoluţionare secrete (Frăţia). Prin acestea sau individual, au activat intens pentru întregirea României în 1918, atât în consiliile româneşti din Banat, Crişana, Maramureş, Bucovina, Ardeal şi Basarabia (Sfatul Ţării), unde au militat pentru o unire necondiţională cu vechiul regat, cât şi la Conferinţa de pace de la Paris, pentru recunoaşterea noilor graniţe, iar în Parlamentul României, pentru extinderea în vechiul regat a anumitor noi legi mai democrate, atunci votate în noile teritorii (de exemplu: Reforma agrară, şcoala peste tot obligatorie şi dreptul de vot pentru ambele sexe sau cetăţenia fără discriminări de credinţă sau de limbă). În aceste dezbateri, în care erau adversari ai naţionaliştilor, ai marxiştilor şi ai partizanilor dreptului strămoşesc, francmasonii nu au avut totdeauna ultimul cuvânt. Doar într-un răstimp de cinci ani, graţie activităţii lor, România a devenit o monarhie parlamentară unitară modernă, în care majoritatea problemelor constituţionale, agrare şi de drept erau rezolvate şi a cărei imagine pe scena internaţională era deosebit de pozitivă.

La 1 aprilie 1923 Franc-Masoneria Română se compunea din Supremul Consiliu de 33, Marea Lojă Naţională din România, Marea Lojă Districtuală a Marii Loji din New York, Marele Orient al Franţei, 18 loji simbolice de rit ioanit care au aparţinut Marii Loji Simbolice din Ungaria, 1 lojă de adopţie (feminină) şi mici grupuri şi iniţiaţi liberi din Ordinul Martinist, totalizând 561 membri. La 24 ianuarie 1934 s-a constituit Franc-Masoneria Română Unită, formată din Federaţia Marii Loji Naţionale din România (facţiunea Mihail Sadoveanu) şi Marele Orient al României (Emil I. Papiniu), având în obedienţă cca. 50 de loji.

Conducerea Marii Loji Naţionale, care luase o mare dezvoltare în perioada interbelică, a fost închisă în 1938 printr-o înţelegere (aprig contestată, dar motivată de situaţia politică şi de atacurile legionare) între regele Carol al II-lea şi Marele Maestru Jean Pangal. În timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, masoneria se afla în ilegalitate, dar masonii, numeroşi în administraţia Serviciului Maritim Român, au ajutat refugiaţii şi evreii să fugă de la Constanţa la Istanbul între 1940 şi 1944. Au fost salvate mii de persoane şi ar fi putut salvate mai multe dacă nu ar fi fost torpilele sovietice (episodul tragic al navei „Struma“).

După război, lojile masonice, autorizate din nou, (din iniţiativa lui Noradunghian), dar ameninţate de partidul comunist care le socotea „organizaţii burghezo-moşiereşti", s-au unit în 1945 într-o „Francmasonerie unită a României“, la conducerea căreia s-a aflat generalul Pandele şi Mihail Sadoveanu. Dar, în ciuda încercărilor acestora de a împăca francmasoneria cu partidul, comuniştii nu puteau tolera o organizaţie necontrolată de ei. În 1948, după arestarea multor francmasoni cunoscuţi sau descoperiţi (în parte mulţumită listelor întocmite de legionari), comuniştii au decis desfiinţarea francmasoneriei în România.

După Decembrie 1989, francmasonii supravieţuitori au reluat ideea reorganizării. În octombrie 1990, la Paris, cei din exil au înfiinţat Marea Lojă Naţională a României, care cuprindea trei loji: Steaua Dunării, România Unită, Solidaritatea.

Transilvania este un spaţiu al întâlnirii şi, uneori, al confruntării diferitor aspecte ale civilizaţiei europene, al convergenţei acestora, dar şi al tensiunilor creatoare. În timp, Transilvania a produs, ca rezultantă a celor de mai sus, un spirit de toleranţă specific, care a îngăduit convieţuirea relativ paşnică a mai multor naţiuni şi a unui mare număr de confesiuni. Acest spirit de toleranţă nu trebuie idealizat; este însă în afara oricărei îndoieli faptul că el a fost şi rămâne unul puternic şi adânc înrădăcinat. Din aceste motive Transilvania este, şi din punctul de vedere al istoriei francmasoneriei din România, un spaţiu de legătură cu lumea europeană, o zonă de contact cu influenţe dintre cele mai variate şi diverse.

În primul rând, trebuie subliniat faptul că societatea transilvăneană a dezvoltat secole de-a rândul forme de organizare care o pregăteau pentru receptarea francmasoneriei în secolul al XVIII-lea. Breslele transilvănene, atestate încă din secolul al XIV-lea, erau asociaţii închise, cu o organizare complexă, profund implicate în viaţa comunităţilor din care făceau parte. Dealtfel, unele bresle foloseau încă din Evul mediu o parte a simbolurilor utilizate mai târziu în francmasonerie, şi se poate afirma fără prea multe ezitări că masonii au preluat, în mare parte, şi modul de interpretare a acestora. Organizarea breslelor (denumite, dealtfel, si loji, în Transilvania până în secolul al XIX-lea) o va inspira pe cea a francmasoneriei, ierarhia acestora fiind constituită din ucenici, calfe şi maestri. Sistemul de relaţii din cadrul breslelor a inspirat, cu certitudine, organizarea lojilor masonice „speculative”.

În cadrul lojilor medievale, ucenicii şi companionii erau obligaţi să respecte o disciplină strictă, obligaţiile care le erau impuse şi drepturile de care beneficiau variind de la o corporaţie la alta. Existau chiar şi în Transilvania bresle în cadrul cărora ucenicilor şi companionilor le era, de exemplu, interzis să participe la sărbătoarea sfântului patron al corporaţiei, privilegiu care le era rezervat exclusiv maeştrilor. Ucenicia era îndelungată, şi reprezenta o perioadă de ascultare şi de privaţiuni. Trecerea la statutul de calfă (companion) era realizată printr-un ceremonial la încheierea căruia candidatul trebuia să ofere o masă: El trebuia să tină o cuvântare, iar apoi să închine trei pahare de vin: unul pentru ţară, unul pentru oraş şi unul pentru breaslă.

Calfele erau obligate să călătorească timp de doi pană la patru ani, pentru a se instrui în centre în care meşteşugul pe care încercă să îl deprindă se afla la un nivel avansat. La încheierea acestei perioade, candidatul prezenta toate documentele care îi erau solicitate de breaslă, îşi susţinea examenul de maestru (capodopera) şi oferea o masă costisitoare. Astfel, el devenea, în general, atât meşter în cadrul breslei, cât şi cetăţean al oraşului. Pentru a deveni maestru, candidatul trebuia să mai îndeplinească, de asemenea, o altă condiţie obligatorie: să se căsătorească.

În Transilvania evului mediu, viaţa meşteşugărească organizată în bresle era specifică cu marilor oraşe, cu precădere acelora săseşti. În secolele XVI-XVII se dezvoltă şi se organizează bresle şi în oraşele mai mici.

Astfel, un orăşel ca Aiudul, unde prima breaslă (a croitorilor) este atestată în 1521, ajunge pană la sfârşitul secolului al XVI-lea să numere 11 bresle. În a două jumătate a secolului al XVI-lea şi-au făcut apariţia, rând pe rând, uniuni mai largi ale corporaţiilor din acelaşi domeniu de activitate.

Breslele transilvănene, care au reprezentat un element definitoriu al vieţii urbane a acestei provincii până în secolul al XIX-lea, au oferit francmasoneriei, şi în Transilvania, o sursă directă de inspiraţie pentru organizarea atelierelor acesteia. În perioada în care şi-au făcut apariţia primele loji masonice transilvănene, principiile de organizare ale acestora erau cunoscute şi exersate de secole în societatea transilvăneană. Chiar dacă se aflau la crepusculul existenţei lor, breslele transilvănene lăsau în urmă o istorie îndelungată, caracterizată printr-un rol esenţial în istoria economică a Transilvaniei şi, de asemenea, printr-o participare consistentă la administrarea oraşelor şi prin influenţarea politicii generale a principatului. De asemenea, clasa politică transilvăneană a receptat, în evul mediu şi în epoca modernă, atât influente şi forme organizatorice specifice ordinelor cavalereşti europene, cât şi ideologii derivate din spiritul Reformei religioase europene şi a tradiţiei ezoterice occidentale, care i-au facilitat acomodarea cu principiile şi reperele ideologice ale francmasoneriei, aşa cum se manifestau acestea în secolul al XVIII-lea. Se poate afirma, prin urmare, că Transilvania oferea, la mijlocul secolului al XVIIIl-ea, un teren extrem de favorabil pentru începerea activităţii francmasoneriei.

Multe personalităţi care s-au născut şi au făcut carieră profesională, politică sau culturală în Transilvania, în alte provincii romaneşti sau în străinătate au fost fraţi masoni, demonstrând, în felul acesta, încă o dată puternică lor conştiinţa, puternică lor morală, dar şi puternică lor personalitate. Iată-i pe cei mai importanţi dintre aceia care fac lumină, glorie şi cinste Transilvaniei şi în calitatea lor de membri ai Ordinului Masonic (în ordine alfabetică):

BĂRNUŢIU, Simion (1808-1864). Om politic şi gânditor. Profesor de filosofie la Blaj şi participant activ la Revoluția de la 1848 din Transilvania. Exilat la Viena după înfrângerea Revoluției, îşi termină studiile în drept (1852), susŢinându-şi doctoratul la Universitatea din Pavia, Italia (1854). Revine în ţară ca profesor la Academia Mihăileană şi apoi la Facultatea de Drept din Iaşi, unde a fost primul profesor de filozofie. A predat cursuri de psihologie, pedagogie şi drept, fiind un adept al dreptului natural. În 1856 participă la lucrările unui atelier din Iaşi.

BRUKENTHAL, Samuel, baron ~ (1721-1803). Om politic sas din Transilvania. Consilier al împărătesei Maria Tereza. A condus Transilvania (pe atunci provincie a Imperiului Austro-Ungar) ca preşedinte al guvernului şi ca guvernator, între 1774-1787. Palatul său din Sibiu a devenit (din 1817) Muzeul Brukenthal. Iniţiat în Loja Zu den Drei Adler din Viena.

HAHNEMANN, Christian Friedrich Samuel (1755-1843). Medic român de origine germană. Bibliotecar al Baronului Brukenthal (şi el mason). În 1789 a pus bazele homeopatiei. La 16 octombrie 1777 a fost iniţiat în Loja St. Andreas din Sibiu.

MURGU, Eftimie (1805-1870). Profesor, filolog şi jurist. Audiază cursuri de filosofie şi drept la Pesta (1827-1834). Profesor la Academia Mihăileană din Iaşi, unde ţine primul curs de filosofie în limba română (1834). Profesor de logică şi drept la Bucureşti, unde a participat la comploturile revoluţionare din perioada premergătoare şi postmergătoare lui 1848, fiind închis de două ori (1845–1848 şi 1849-1852). A condus Revoluţia de la 1848 din Banat, militând pentru recunoaşterea drepturilor naţionale ale românilor. Deputat în Parlamentul de la Pesta şi preşedinte al Adunării Populare a Românilor de la Lugoj. Iniţiat în tainele Franc Masoneriei încă de când se afla la Iaşi; în 1834 era Venerabilul unei loji din capitala Moldovei.

PÉTERFI, Ştefan (1906-1978). Botanist român de naţionalitate maghiară. A efectuat cercetări asupra algelor marine şi asupra inhibitorilor de creştere a plantelor. Principalele sale lucrări sunt “Creşterea şi dezvoltarea plantelor” şi “Nutriţia plantelor”. Membru corespondent (1955) şi titular (1963) al Academiei Române. Vicepreşedinte al acesteia (1974). Nu se cunosc locul şi data iniţierii sale. În 1932 era Venerabilul Lojii Bethlen Gabor din Târgu Mureş.

PIUARIU-MOLNAR, Ioan (1749-1815). Om de ştiinţă şi cărturar iluminist. Primul medic titrat român (1774). Chirurg al Universităţii din Viena, medic la Sibiu şi profesor de oftalmologie la Scoala medico-chirurgicală din Cluj. Autor al celei dintâi gramatici româno-germane, al unei istorii universale şi al unui dicţionar român-german. A iniţiat prima publicaţie ştiinţifică medicală, „Sfătuire către studenţii în chirurgie“ (1793) şi a colaborat la redactarea lui Supplex Libellus Valachorum. Iniţiat în loja sibiană St. Andreas, la 16 septembrie 1781. Gradele de Companion şi Maestru le-a primit în aceeaşi lojă, la 17 aprilie 1783 şi, respectiv, 13 octombrie 1784.

VAIDA-VOEVOD, Alexandru (1872-1950). Medic şi om politic. În timpul studiilor de medicină efectuate la Viena, salută delegaţia română care a adus aici Memorandumul (1892) şi participă la organizarea unui congres care critica stăpânirea maghiară în Transilvania (1896). Conducător al Partidului Naţional Român din Transilvania şi al Partidului Naional-Tărănesc, reprezentant al românilor din Transilvania în Parlamentul de la Budapesta, citeşte în 1918 în acest Parlament, Declaraţia de valorificare a dreptului de autodeterminare al Naţiunii Române. A fost ales de Marea Adunare Naţională de la Albă Iulia (1 Decembrie 1918), membru în Consiliul Dirigent al Transilvaniei (1918-1920) şi membru al delegaţiei care a prezentat regelui Ferdinand I, Actul Unirii. Dan Amedeo Lăzărescu îi prezintă astfel activitatea: „Între decembrie 1919 şi martie 1920 s-a aflat în fruntea Guvernului României, calitate în care, după întoarcerea lui Ionel Brătianu, a condus delegaţia tării noastre la Conferinţa de Pace de la Paris. A fost ministru de Interne (de trei ori – n.n.) în guvernele formate de Partidul Naţional-Ţărănesc (10 noiembrie 1928–6 iunie 1930 şi 13 iunie–9 octombrie 1930) şi apoi din nou prim-ministru (6 iunie–10 august 1932 şi 4 ianuarie–13 noiembrie 1933). În martie 1945 a fost arestat, iar apoi deţinut cu domiciliu forţat până la sfârşitul vieţii“. După Dan Amedeo Lăzărescu, Vaida-Voevod a solicitat primirea în Loja intelectuală Ernest Renan, în primele luni ale anului 1919: „După ce Brătianu a semnat în numele României, la 28 iunie 1919, Tratatul de Pace cu Germania, în Galeria oglinzilor din Castelul de la Versailles, el a părăsit Parisul şi a revenit în Tară...“. În acest context, Vaida-Voevod a fost audiat la 7 iulie 1919, în vederea iniţierii care a avut loc abia la 4 august, fiind primit ucenic în loja în care a solicitat acest lucru. La 20 septembrie 1919 a participat la Pariş, ca invitat special, la şedinţa de închidere a Conventului anual al Marelui Orient de Franţa. În calitatea lui, recunoscută, de membru al Marelui Orient, Vaida a avut prilejul să trateze cu Clemenceau şi cu George Lloyd, ei înşişi membri ai acestei societăţi secrete, în cu totul alte condiţii decât Ionel Brătianu. Pe bună dreptate, V. V. Ţâlea aprecia în lucrarea să „Acţiunea diplomatică a României”, publicată în 1925, că Alexandru Vaida-Voevod a ştiut „să construiască pretenţiilor noastre o bază armonizată cu interesele Aliaţilor, izbutind să câştige României, în scurt timp, locul şi rolul cel mai important între toate statele Europei Centrale şi Orientale“. După Horia Nestorescu-Bălcesti, la 21 iunie 1923, Vaida-Voevod a fost ales Membru Emerit al Suveranului Sanctuar al României (deci primise deja gradul 33), iar în 1928 a fost ales Mare Orator Adjunct.

VUIA, Traian (1872-1950). Inginer şi inventator, pionier al aviaţiei mondiale, constructorul primului avion din lume, brevetat în Franţa în 1903. A mai inventat un generator original de abur cu randament termic mare, brevetat în mai multe ţări. Membru al delegaţiei române la Conferinţa de Pace de la Pariş (1919); a participat în mişcarea de rezistentă în cel de-al Doilea Război Mondial, fiind preşedintele Frontului NaŢional Român din Franţa. A fost iniţiat la 4 august 1919, în Loja pariziană Ernest Renan, împreună cu Al. Vaida-Voevod şi cu ceilalţi membri ai delegaţiei române la Conferinţa de Pace de la Paris.

Bibliografie

ARHIVELE NAŢIONALE ISTORICE CENTRALE Inv. nr. 3254. INVENTAR FOND FRANCMASONERIA ROMÂNĂ 1921-1945.

TUDOR SĂLĂGEAN, MARIUS EPPEL - MASONERIA ÎN TRANSILVANIA.REPERE ISTORICE. ARGONAUT, CLUJ-NAPOCA 2018.